...dar eu...sunt o persoana foarte sensibila si usor impresionabila. Am stiut asta dintotdeauna insa asta seara am descoperit ca sunt catastrofa...
Inca o seara after work until 8 pm, obosita si dornica de relaxare. Zis si facut, m-am pus la un film impreuna cu prietenul meu, un film pe care...am asteptat sa il vedem impreuna, pentru ca stiam ca e cu un caine dragut, prietenul meu are un caine dragut si...sa recunosc ador cainii, mai ales "papalushii" (cateii puiuti in traducere
à la subsemnata). Ne-am pus sa vedem
Hachiko: A Dog's Story (2009).
Deci, cum sa spun
si mi-a placut filmul la nebunie, am lacrimat din primele momente insa povestea acestui film atat m-a emotionat de tare incat de la mijlocul filmului pana la final am plans in hohote, si nu glumesc, aveam o fata rosie si umflata de plans, imi dadeam seama dar nu ma puteam opri; sunt foarte "lacrimogena" cum ma
lauda prietenul meu insa asa ceva nu am patit in viata mea, ever!
Concluzia, sensibilitatea asta uneori te ia prin surprindere!
Lectia? un caine ne invata ce inseamna iubirea, fidelitatea si speranta, care nu moare niciodata! A true story, after all!
Atentie! Posesorii de caini, ar fi bine sa nu se uite (daca sunt catusi de putin sensibili, nu se stie ce reactii provoaca)
Update: la o simpla cautare pe
imdb.com, am gasit in jur de 50 comentarii si surpriza :) toata lumea spunea ca a plans in hohote, barbati si femei, sensibili sau nu, sfaturi sa avem servetelele aproape etc :) so... I'm not such an
extrasupermegasensitive person after all :)
Keep up with me!
Ma gandeam in seara aceasta ca toata problema mea cu is there life after work porneste poate de la lipsa unui good time management asa ca I googled it ca sa imi explic mai bine.
